SENTIMENT - Scrisoare de la un înger

       Hei, demone, sunt eu, îngerul tău căzut. Mi-au frânt aripile şi-am căzut din stele. Mă doare tot trupul şi mi-e frig, dar nu e secundă să nu mă gândesc la tine. Nu ştiu unde eşti, nu ştiu unde sunt, dar paşii mei şi mintea mea te caută, deşi e posibil ca cei din urmă să mă îndepărteze de tine. Inima mea străpunge cerurile şi munţii ca să te afle, iar visele, visele mele, dragoste, te vor aproape... Stai pe loc! Stai pe loc şi aşteaptă-mă şi pe mine, oriunde eşti acum! Chiar şi în Tartar de-ai fi, te voi găsi. Vin. Te voi găsi... în viaţa asta sau în următoarea.
       Mă uit la stele-acum, dar îmi sunt toate reci. Niciuna nu-mi arată iubire... Sau poate-mi arată, dar poate sunt orbită de-a ta definitiv. Te iubesc.
       Dacă aş şti unde eşti, aş comite o crimă, deşi sunt înger, şi aş fura toate diamantele din lume să-ţi cumpăr o pereche de aripi. Sau, dacă toate nestematele din lume vor fi distruse de focurile Iadului, eu însămi îmi voi tăia aripile şi ţi le voi da ţie, ca să mă târăsc în nisip, în locul tău.
       Uraganul ăsta ne vânează sufletele şi dincolo. Şi nu e chip să scăpăm din el. E un război în care trebuie să luptăm deşi nu vrem. Oamenii luptă pentru glorie, pentru pământ, pentru putere, dar tu şi eu luptăm să ne depărtăm de toate relele. Tu să te eliberezi de orice te ţine legat de Tartar, iar eu să scap de pustiu şi să te găsesc mai repede.
        Aş vrea să ştii că mie îmi pare rău de felul în care te-am făcut să te simţi. Nu am vrut... Ştiu, ştiu că aveai multe pe cap şi că te chinuiau prea mult demonii tăi, dar eu nu ţi-am vrut răul. Nu am vrut să te rănesc, nu am vrut să te supăr... Şi îmi pare rău că ţi-am dat motive să te îndoieşti de mine şi că te-am făcut să te simţi atât de rău şi să pleci de lângă mine. Să nu îmi vorbeşti... deloc...
       Sunt cine sunt. Iubeşte-mă pentru copilăriile mele, pentru imperfecţiunile mele, pentru prostiile pe care le fac şi le spun pentru tine, nu pentru adultul din mine, nu pentru îngerul din mine, căci, până la urmă, nu astea ne fac frumoşi? Nu sunt imperfecţiunile cele care fac perfecţiunea? Sau nu mă iubi, dacă nu vrei; nu-ţi cer asta, dar înţelege-mă şi pe mine! Nu pot să stau departe de tine, de-asta am căzut din cer. Înţelege-mă că asta sunt, că nu am cum să mă schimb, pentru că nimeni nu se poate schimba, dar se poate abţine. Eu nici măcar asta nu pot, dar ştiu că pot să încerc şi o să încerc chiar dacă asta m-ar omorî. 


P.S.: Sentimentul este expirat, a rămas un clişeu (în caz că Pacoste - te ştii tu:)) - trece întâmplător pe-aici). O să îţi explic eu dacă vrei să asculţi.