STOICISM: Amintește-ți că vei muri. Practica Antică simplă care îți poate da sens întregii vieți
„Fiecare om are două vieți, iar cea de-a doua începe atunci când își dă seama că are doar una de trăit”.
- Confucius
De foarte multe ori, egoul nostru își abate atenția de la orice ne aduce aminte de realitatea existenței și se focusează asupra narațiunilor pe care ni le-am creat pentru noi înșine. Ori, suntem terifiați să ne concentrăm asupra vieții așa cum este ea. Și este un singur lucru la care evităm să ne gândim, să medităm și să îl înfruntăm cu adevărat: faptul că vom muri cu toții.
Meditarea asupra morții face parte din „Memento mori” - practica antică de reflectare asupra mortalității, care datează din vremea lui Socrate, care spunea că adevărata practică a filosofiei nu este nimic altceva decât moartea și ipostaza de a fi mort. În texte buddhiste timpurii, un termen proeminent este maranasati, care se traduce prin „amintește-ți moartea”. Unii sufiști erau numiți „oamenii mormintelor”, pentru că frecventau cimitirele ca să contemple asupra morții și mortalității oamenilor.
De-a lungul istoriei, aceste aduceri-aminte au venit în multe forme. Unele dintre acestea aveau scopul de a-i învăța umilința (slugi aminteau împăraților și generalilor de moarte atunci când se bucurau de ospețe și victorii), altele aveau un ton festiv (egiptenii scoteau un schelet pe străzi și dansau și cântau „Beți și fiți fericiți pentru că atunci când veți fi morți, veți arăta așa”).
Nouă ni se par aceste lucruri de-a dreptul morbide și depresive și poate că nu vedem rostul în a ne gândi la așa ceva. Dar cum ar fi dacă în loc să fim înspăimântați de ideea morții și nedornici să îmbrățișăm acest adevăr, am face opusul? Cum ar fi dacă reflectarea sau meditarea asupra morții ar fi de fapt cheia pentru a ne trăi viețile din plin? „Carpe Diem”.
Când eram copii ne puneam adesea întrebarea cum am trăi dacă am mai avea 3 săptămâni sau 1 zi de trăit și ne imaginam că lucruri imposibile. Voiam să urcăm Everestul, voiam să vizităm cutare oraș. Voiam să vedem deșerturile și să pășim la Polul Nord. Dar cum ar fi dacă chiar ne-am pune un termen limită să împlinim toate aceste lucruri? Cum ar arăta viețile noastre dacă pur și simplu ne-am comporta (după principii stoice, desigur) ca și când am muri în curând? Poate că nu exemplul meu este cel mai elocvent pentru a pune în practică „Memento mori”, ci poate că trebuie să ne gândim că la sfârșitul vieții ne dorim să avem mai mult timp ca să facem lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată și că, de fapt, în momentul de față ne irosim acest timp aiurea.
În „Mediații”, lucrarea pur personală a împăratului roman Marc Aureliu, evanescența vieții este punctată adesea, parcă să nu uite niciodată că va avea să moară. El scrie: „Poți părăsi viața chiar acum. Lasă acest lucru să determine ceea ce vrei să spui și să gândești!”. Aceasta este o aducere-aminte personală de a-și trăi viața cu virtute în acel moment și să nu mai aștepte.
 |
| Philippe de Champaigne „Natură moartă cu un craniu” |
Pictorul francez Philippe de Champaigne a exprimat un sentiment similar în tabloul reprezentat mai sus, care arată trei lucruri esențiale ale existenței: laleaua înseamnă viață, craniul înseamnă moarte, iar clepsidra înseamnă trecerea timpului. Tabloul face parte dintr-un gen artistic numit Vanitas, o formă de artă din secolul al XVII-lea, care folosește simboluri mortuale care semnifică trecerea iremediabilă a vieții.
Meditarea asupra propriei mortalități poate fi depresivă numai dacă nu îi înțelegi semnificația, când ea de fapt este o unealtă care să te ajute să creezi prioritate și sens vieții tale. Generații de oameni au folosit „Memento mori” ca să-și creeze o perspectivă adevărată asupra vieții și să urgenteze lucrurile, să-și trateze timpul ca pe un dar și să nu îl irosească pe lucruri triviale și vanitoase. Moartea nu face viața nesimnificativă, ci mai degrabă îi oferă un sens. Iar noi putem muri oricând, nu doar de bătrânețe.
„Zeii ne invidiază. Ne invidiază pentru că suntem muritori, pentru că orice moment poate fi ultimul pentru noi. Totul este mai frumos pentru că suntem supuși pierzaniei. Nu vei fi niciodată mai drăguță decât ești acum. Nu vom mai fi niciodată aici.” - citat din filmul Troya
Memento mori ne oferă un reminder, ca să ne trăim viețile pe care vrem să le trăim. Moartea implacabilă ne face viețile să aibă sens, pentru că știm că vom muri cândva și trebuie să trăim. Stoicii găsesc această meditare asupra morții ca fiind revigorantă. Nu în mod surprinzător una dintre biografiile lui Seneca se numește „Să mori în fiecare zi”. Tot el ne sfătuiește să ne spunem nouă înșine „s-ar putea să nu te mai trezești mâine” atunci când ne ducem la culcare și „s-ar putea să nu mai dormi niciodată” când ne trezim, ca aduceri-aminte asupra mortalității noastre.
Folosiți zilnic această practică pentru a medita asupra vieții și a morții, pentru a fi piatra de temelie a unei vieți trăite la maximum și fără să risipiți vreo secundă!
Lecturi suplimentare:
Comentarii
Trimiteți un comentariu