În căutarea celui mai înalt om din mulţime. Impresii despre protestul din Bucureşti.

Mă uitam după cel mai înalt om din mulţime. Un munte de om, înalt de peste doi metri, cu plete, într-o geacă de piele, într-o mare de oameni, unii la fel de înalţi ca el. Nu era.

La Unirii mi-am găsit prietena. Sabina. Era la protest de la  7 fără ceva. Nu mâncase nimic şi era obosită. Eu la fel. Serviciul de 8 ore, cursul de 2, o alergătură prin Cişmigiu şi până la cămin şi înapoi îşi spuseseră cuvântul. Nu mâncasem mai nimic, dar nu simţeam foamea. Era răcoare, dar nu mi-era frig, eram obosită, dar nu voiam să mă odihnesc. Aşa eram toţi.

De cum intrasem pe uşa de cămin, simţisem un val de repulsie faţă de mine şi faţă de camera oferită de guvern în care locuiam. 4mX4m, cu vedere către macarale, pereţi nevăruiţi, mânjiţi de Coca-Cola (probabil). Un motiv în plus ar fi fost, dar nu mă gândisem nicio clipă la asta, deşi mă plânsesem două săptămâni de execrabilitatea ei. Am făcut un duş scurt, să mai elimin din stres şi am pornit, după ce mi-am asigurat familia că era un protest paşnic, că e mai bine să protestăm, decât să vegetăm ca nişte broccoli şi să ne plângem că “sistemul nu merge…”. Aş fi murit sufleteşte dacă aş fi rămas în cămin şi n-aş fi participat şi eu.

Cu Sabina am mers, împreună cu mulţimea, la o plimbare liniştită către Casa Poporului. Era ca şi cum am fi fost în Herăstrău, la o plimbare de duminică. Mulţimea a fost liniştită şi nu au existat incidente. Grupuleţe veneau în valuri.

Ne-am strâns în faţa Casei Poporului. În faţa casei noastre, adică. Noi eram poporul, iar ea era a noastră. Ar fi fost convenabil ca ale sale porţi să fi fost deschise pentru noi. Să ne lase pe toţi să intrăm în ea, să ne acapareze pe toţi (sau pe rând) între ale sale ziduri groase de marmură albă, pur românească. Mă gândeam că 32 de oameni au murit într-o şandrama în centrul Bucureştiului în 2015, când structura aceasta puternică  era în picioare şi i-ar fi putut adăposti pe toţi cei care căzuseră victime clubului şi pe noi, care ne aflam în faţa ei. Pentru ce am construit-o?

Am stat pe margine, nevrând să intrăm în mulţimea care era din ce în ce mai activă. Jandarmii erau lângă noi. Erau un grup de 20 de jandarmi, lângă zid. Vorbeau între ei, aşa cum vorbeam şi noi între noi. Nu aveau motive să intervină şi nici n-au făcut-o.

Pe Carol şi Carmen nu-i vedeam. Ea era pe drum, iar el era la intersecţia de la Universitate. Mulţimea s-a deplasat din nou într-acolo. Oamenii erau din ce în ce mai activi, strigând lozinci împotriva corupţiei, împotriva Catedralei Mântuirii Neamului,  împotriva sistemului care a sărăcit o ţară şi pentru construirea spitalelor. Cele trei demisii din timpul zilei nu avuseseră efectul dorit. Nu încălziseră pe nimeni cu nimic. Plecau 3, veneau alţii şi mai răi. E nevoie de legi. E nevoie să fie lăsate la o parte lucrurile de mântuială. E nevoie să nu mai fim jucaţi în picioare.

Pentru asta venisem eu. Sabina îmi spusese că a simţit “vibe”-ul mulţimii şi că, până ce venisem eu, scandase împreună cu protestatarii. După cinci minute până ce ne anunţasem familiile că eram bine prin SMS-uri şi căutându-ne prietenii în mulţime, aşa cum făceau şi alţii, de altfel, am început să strigăm şi noi. Glasurile noastre au vibrat, creându-se un ecou fără margini.

Lozincile începeau din faţă, se propagau în piepturile tuturor, din faţă în spate şi ajungeau până la Casa Poporului pe care o lăsaserăm în urmă. O găsirăm şi pe Alexandra pe Unirii, o prietenă de-a Sabinei, şi mai nou şi-a mea.

Nu mai eram pe margine. Ajunseserăm în centrul protestului, fix în intersecţia de la Universitate. Nu se mai putea înainta. Toată lumea scanda aceleaşi lucruri. Nu se împingea nimeni. A fost un protest paşnic. Oamenii s-au respectat unii pe alţii. De apreciat. Se poate şi la noi, deci.

Se scurseseră deja 3 ore de când eram la protest. Carmen ajunsese, însă noi nu puteam ajunge la ea. Oamenii încă se mai căutau unii pe alţii.

Ni se alungiseră ochii căutându-l pe Carol în mulţime.  În cele din urmă Sabina a zis “hey, uite-l pe Carol!” S-a dus repede la el şi eu după ea şi l-am luat în braţe. Ne bucuram că-l găsisem pe cel mai bun prieten, că el nu fusese în Colectiv vineri seară şi că era nevătămat din punct de vedere fizic.

Era oribil modul în care ne simţeam mulţi dintre noi. Era un avalgam de emoţii. Simţeam ură pentru cei care au permis asta, simţeam milă pentru victime, simţeam furie, simţeam panică; aş fi putut fie u. S-ar fi putut întâmpla oricui, inclusiv celui mai bun prieten (metal head), care plănuise să se ducă în Colectiv vineri seară, după ziua lui, să asiste la un concert rock heavy metal, pe gratis. Nu s-a dus.

El şi prietenii lui au mai stat 10 minute cu noi şi s-au decis să plece. “Noi suntem corporatişti”, mi-a zis Carol. E modul lui de a spune că se trezeşte la 6 ca să ajungă la muncă.

Am plecat şi noi după o jumătate de oră, având în cap ideea că motivul pentru care nu-l văzusem pe Carol în mulţime, deşi era probabil cel mai înalt de-acolo, era pentru că, de fapt, cu toţii, oricât de mici eram de înălţime, ajunseserăm să fim la fel de înalţi ca el. Aurele tuturor ne blocaseră vederea şi nu ne lăsară să-l vedem mai devreme.

O mare parte din mulţime a plecat o dată cu noi, pe la 10 şi ceva. Am ajuns la cămin cu bine şi sper că şi toată lumea.

E timpul ca lumea să nu ne mai vadă ca pe nişte oameni răi. E timpul ca toţi să vadă că motivul pentru care ne-am părăsit ţara a fost acela că era coruptă şi jefuită. Şi eu voiam să plec. Acum nu cred că mai pleacă cineva. 

București, România, 4 noiembrie 2015, Piața Universității