Când a venit popa cu botezul

Anul ăsta am decis să-l las pe popă să vină să boteze jumatea mea de cameră. Nu că mi-ar fi sărit un neuron precum un pixel de la camera foto, ci pur şi simplu pentru că nu intră numai el în cameră, deşi fizic asta face, ci şi altcineva. Nu mă refer la ceata de dascăli, de copii ai dascălilor şi de rudele de gradul al III-lea, ci la Dumnezeu. M-am gândit că poate chiar aşa e. Cine ştie?

Ultima oară când a venit, acum doi ani, a urlat de pe scări la cel mai bun prieten al meu: "Mânca-mi-ai credinţa!", pe lângă alte injurii adresate. Well, asta n-a fost uşor de digerat şi uşă deschisă de la mine n-a mai văzut de-atunci. 

Am decis, deci, să-l las să intre. Doar pe el. Să vină cu cădelniţă şi cu cruce şi cu icoană şi cu buchetul de busuioc şi să îşi facă meseria pentru care s-a pregătit atât! Să dea cel mai live şi mai acapella concert ever! Să mă pună să pup şi icoană şi cruce şi să mă simt creştină 3 secunde, să dea cu apă sfinţită peste pereţii, pe care am zis mereu că-i văruiesc. Să îmi pună buchetul de busuioc în cap, să miroasă părul frumos!

Şi a venit. Aveam tuş negru la ochi şi buze date cu ruj roşu din belşug. Am pus la urechi cerceii ăia mari, care se termină cu un vârf de săgeată, aveam pe mine tricoul ăla cu Iron Maiden de la mamaie („ăla cu mortăciuni”, cum ar zice cineva apropiat), nişte blugi negri şi nişte bocanci cu talpă de trei etaje, plus brăţări cu ţinte. L-am auzit cântând de-afară. Pe el şi pe ceata lui. M-am pregătit sufleteşte pentru întâlnire. Am pus Goodbye to Gravity la maximum la laptop şi nu l-am oprit deloc.  Am auzit ciocănituri în uşă, în timp ce glasurile armatei de duhovnici se voiau a fi glasuri de înger.

 „Da, vă rog?” am zis eu, deschizând doar 20 de centimetri uşa.

„Am venit să vă botezăm casa”, zise părintele analizându-mă prin deschizătură. „Ne permiteţi?”

„Părinte, - am zis – doar pe jumătate că nu ştiu dacă şi colega vrea”.

I-am deschis. A intrat. Cântând, a aruncat cu aghiazmă din cădelniţă încoace şi încolo, udându-ne paturile. În noaptea aceea aveam să dormim în sfinţenie.  Mă gândeam cât avea să dureze sfinţenia, că aveam planuri cu patul ăla. A ajuns la geamuri şi mi-a botezat draperiile. Bun. Acum se numeau Cecilia şi Camelia. Aveau să miroasă frumos câteva zile.

Apoi s-a întors către partea mea de cameră. Se pare că aveam nevoie de ceva mai multă sfinţenie. A dat cu ochii de un tablou mare cu un înger ce ţinea o sabie. Nimic anormal. Numai că sub el scria cu litere mari „Freedom for Lucifer”. A făcut ochii mari cât cepele şi a îngăimat :

„Vă aşteptăm la biserică!” Şi mi-a stropit tabloul atât de tare, încât Lucifer, probabil, a demisionat.

Pe etajeră, după super-sângeroasa colecţie „Urzeala Tronurilor”, aveam Biblia între „Cartea Tibetană a Morţilor” şi cartea „Numai pentru femei” (care este numai pentru femei :D). Ordinea n-a fost intenţionată şi eu nu mi-am dat seama. Oricum, nu le mutam. Sigur le-a văzut. Pe masă lângă laptopul care cânta de zor „Shadow Puppets”, se afla o sticlă mare de Jack Daniel’s (mă respect profund), pe jumătate goală, şi un păhăruţ.

Nu mi-am putut da seama ce simţea în momentul ăla. Ăia de-afară tot cântau. El se oprise.

„Părinte, vă rog! Nu pe cărţi şi pe laptop.”

S-a oprit. A pus busuiocul în cădelniţă. Am răsuflat uşurată. Cum m-aş mai fi uitat la filme porno dacă laptopul meu ar fi fost sfânt?

„Mulţumesc, părinte, că aţi venit!”, i-am zis eu zâmbindu-i.

S-a calmat. N-aveam să-l mănânc.

„Mulţumim că ne-aţi primit! Şi că L-aţi primit din nou pe Dumnezeu în suflet”.

„Părinte... dar n-a fost niciodată plecat, iar eu nu L-am alungat niciodată”.

I-a plăcut răspunsul meu. Am mai vorbit puţin. Şi-a dat seama că eram „friendly”. Sigur nu eram prima care se îmbrăca aşa şi cu care vorbea.

„Dar dumneavoastră beţi alcool atât de tare?”

„Părinte, v-aş oferi un păhăruţ de Jack, dar nu cred că vă place ceaiul de mentă şi fructe de pădure... Sunt puţin cam răguşită”.

Înţelesese. A zâmbit uşor. De muzică nu m-a întrebat. Pun pariu că ştia cine cânta. Şi pun pariu că ştia şi ce cântau.

„Sunteţi fan Lucifer?”

„Nu, părinte. El e fanul meu”.

Nu se aştepta la asta. Chiar nu se aştepta la asta. A izbucnit în râs. Râdea atât de tare că răsuna pe tot palierul.

„Vă aşteptăm să veniţi la biserică!”

„Aşa cum sunt?”

„Aşa cum eşti. Vino aşa cum eşti!”

„Pot să aduc nişte motociclişti cu mine? Vrem să vă cântăm şi noi dumneavoastră.”

Râsul i-a pierit. „S-s-sigur...” a îngăimat.

„Glumeam, părinte!”

"Sănătate multă!" 

A plecat să colinde şi la celelalte camere.

Niciun bănuţ n-a fost cerut şi nici o monedă n-a plecat din cameră atunci. Mă gândesc ce să-i pregătesc pentru Paşte.

E UN PAMFLET. TRATEAZĂ-L CA ATARE!

Sursa imaginii: ateu.ro