FILM: "Moromeţii 2" de Stere Gulea

Pentru cine nu a citit romanul „Moromeţii 2”, de Marin Preda, atunci filmul omonim al lui Stere Gulea ar putea să i se pară a fi unul reuşit. Ce e drept, acesta ar putea fi considerat a fi unul dintre cele mai bune filme româneşti ale deceniului, deşi numeroase sunt modurile prin care acesta dezamăgeşte.

Realizat la 31 de ani de la adaptarea primului roman, „Moromeţii 2” dispune de mijloacele financiare, de un casting bine ales, dar şi de încrederea publicului, care de mult îşi doreşte să se poată mândri cu un film autohton bine realizat. Ce are în plus al doilea film faţă de primul este libertatea de exprimare.

Este necesar să recunoaştem de la bun început că romanul lui Marin Preda arată modul în care societatea românească încearcă să răzbească, aflându-se sub presiunea comuniştilor şi în pragul colectivizării şi naţionalizării forţate ; mulţi ţărani nu ştiau încotro să meargă. Romanul nu numai că arată modul în care ţăranul român încerca să îşi ducă traiul şi-aşa greu, ci şi atacă sistemul deja existent în momentul scrierii romanului, prin umorul cinic al lui Ilie Moromete.

A fost un miracol că cel de-al doilea roman al sagăi Moromeţilor a fost publicat, la fel ca alte romane curajoase ale lui Marin Preda, în plină cenzură comunistă, ceea ce justifică de ce filmul nu a apărut decât atât de târziu. Acestor considerente politice li se adaugă şi cele financiare.

Personajul Ilie Moromete mi s-a părut a fi mai trist, mai apăsat de griji decât în primul, o portretizare pe care Horaţiu Mălăele a reuşit-o, dar pe care ar fi putut-o face mai bine. Este acum un om ai cărui copii au plecat de-acasă cu caii şi oile, al cărui fiu a murit pe front, un om care e pe cale să-şi piardă pământul pe care a încercat cu tărie să-l ţină laolaltă, deşi toţi îl doreau împărţit. Moromete nu-şi pierde niciodată simţul umorului şi prin cele câteva replici răsuflate, scenaristul încearcă să arate acest lucru.

Actorii nu au jucat deloc fals şi putem să ne mândrim că încă avem actori care şi-ar putea interpreta cu uşurinţă rolurile lângă cei de la Hollywood. Interpretările lor au fost excepţionale, reale şi nu am simţit nicio umbră de falsitate. Chiar actorii tineri, cărora le lipseşte o experienţă cinematografică, au dat dovadă de un talent înnăscut. Secvenţele conţineau cadre care îmi păreau a fi rupte din filmele de box-office şi pentru prima oară am putut vedea în premieră „scheletul” unui film de succes. Am observat muzică şi sunete specifice satului humuleştean, atent introduse în fiecare cadru, astfel încât totul să pară mult mai real, spre deosebire de anumite filme recente şi mult aplaudate (vezi „Moartea Domnului Lăzărescu” şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”).

Ce a stricat acest film a fost scenariul, care a fost extrem de prost scris. Eu cred că a fost scris în grabă, abia după ce Stere Gulea şi-a strâns sponsorii. M-a frapat extrem de mult că a preferat să cheltuie nişte secvenţe extrem de importante (precum momentul în care Moromete se duce după băieţi la Bucureşti, atunci când ajunge în cărucior, când Catrina îl părăseşte şi se duce la Alboaica în vale, când moare bărbatul Tităi şi Nicolae face o scenă la pomana acestuia, asaltându-l pe popă cu întrebări etc.), pe scene inutile (ca atunci când Moromete bate degeaba şura cu grebla când plouă şi îi zice lui Nicolae să îi lase haina în gard, când îi zice bolândului de Paraschiv că vrea să o caute pe văduva lui Nilă, ca să vadă cu cine seamănă copilul, căutare care nu mai are loc în film, discuţiile lui Nicolae cu Ileana şi „boncăiala” lor umilitoare din cluca de coceni, neputând să-şi scoată hainele, dar şi numeroasele scene în care se salută unii cu alţii de parcă nu s-au văzut de ani „Ce faci nea Ilie?”, „Să trăieşti, nea Ilie!”, „Hai, noroc!” etc.).

Momentul în care Moromete se duce cu Gheorghe, fiul lui Parizianu, la Bucureşti după cei trei fii ai săi este unul care nu ar fi trebuit să lipsească din film. Când aceştia prind un şobolan în apartament şi îl aruncă pe geam este punctul în care Ilie Moromete se mâhneşte de ei şi le spune că îşi ia mâinile de pe ei. Catrina, de fapt, se supără că acesta s-a dus la Bucureşti fără ştirea ei, se ceartă şi se împacă de mai multe ori de-a lungul romanului. Moromete moare, iar secvenţa, dacă ar fi apărut în film, ar fi fost una zbuciumătoare. Nicolae, plin de regret că nu a fost acolo pentru tatăl său, ar fi putut avea o replică fenomenală cu care să încheie filmul şi care să fi rămas în istoria cinematografică românească, drept una dintre cele mai bune replici. Dar totuşi, spre mâhnirea mea şi a multor altora, aceste lucruri nu s-au întâmplat.

Secvenţele sunt tăiate brusc, puse în grabă, fără o legătură propriu zisă între ele. Apar personaje care nu ar mai avea ce să caute în film, pe care sunt cheltuite minute bune doar ca să fie salutaţi. Nu am înţeles de ce Moromete apare lângă vechii săi tovarăşi, când el are, de fapt, alţi prieteni.

Elementele cheie, care ar fi trebuit să facă filmul, au fost şterse definitiv, ca să lase loc unor replici idioate şi inutile.

Şi la sfârşit nu aflăm deloc ce s-a întâmplat cu protagoniştii. Filmul se termină când Ţugurlan îi ia căruţa şi vaca din curte, iar Moromete se întinde în pat, rămas singur, şi „bând tutun”, în timp ce cântă o melodie de jale, precum în scena finală din gloriosul film, „Regina Margot” (1994).

Nu apare nici măcar un scris pe fundal, în care să scrie ce s-a întâmplat cu personajele. Se termină brusc.

Filmul acesta ar fi putut fi o capodoperă cinematografică, dacă ar fi avut un scenariu bine scris. Sunt de părere că echipa a fost fantastică, însă scenariul a fost prost scris. Stere Gulea s-a încăpăţânat să facă el tot, fără să consulte alţi scenarişti, şi foarte rău a făcut.