Arborele vieţii

          Corpul uman este unul dintre cele mai complexe trupuri existente pe Pământ. De-a lungul mileniilor acesta a evoluat de la o simplă celulă unicelulară la fiinţa de astăzi, care diferă enorm de mult de celelalte creaturi terestre.

          De la naştere şi până la maturitate acesta suferă o mulţime de transformări atât fizice cât şi mentale.

Cea mai frumoasă fetiţă din Galaxie

          În pântecele mamei, copilul, trecut deja de faza de celulă şi ajuns în faza de embrion, seamănă oarecum cu un strămoş comun al oamenilor şi animalelor. Coloana sa vertebrală este mai lungă decât trupul, faţa îi seamănă cu un bot şi are ţesut interdigital. Cu timpul, aceste caracteristici vor dispărea încetul cu încetul, embrionul devenind făt. În curând, miracolul vieţii se produce, fătul făcând cunoştinţă cu lumea. Este rupt violent din căldura trupului şi siguranţa mamei sale şi aruncat în lumea crudă. Primul ţipăt este, de fapt, prima gură de aer, plămânii săi (care până atunci respiraseră lichid amniotic) încep să respire aer şi îi este rupt cordonul ombilical prin care el primea direct din trupul mamei proteine şi lipide.

Cel mai frumos copil din Galaxie

          La început este o creatură demnă de milă şi de atenţia tuturor, deoarece nu se poate descurca de unul singur ca celelalte odrasle din lumea animală. Studii recente au arătat că până la vârsta de şase luni, bebeluşii dezvoltă aptitudini pe care şi le pierd după această vârstă: răspund la chemările din alte limbi, îşi pot ţine respiraţia sub apă şi chiar au simţul locomotor, adică pot să meargă doar dacă-şi găsesc un punct de sprijin. Nimeni nu ştie de ce bebeluşii au aceste aptitudini şi de ce şi le pierd după vârsta de şase luni. O singură calitate le mai rămâne: aceea de a merge, însă într-un bazin cu apă. Dar nu este nicio problemă, deoarece vor învăţa să meargă din vreme ce punctul lor de greutate, ca şi corzile vocale, vor coborî. Cristalinul li se va îngroşa şi vor fi capabili să vadă şi lucrurile îndepărtate. Primii paşi şi primele cuvinte sunt, de fiecare dată, două motive de bucurie pentru părinţi, deoarece arată că odraslele sunt sănătoase şi că vor creşte puternice. Este vârsta în care „tot ce zboară se mănâncă”, vârsta în care credem că super-eroii de desene animate sunt adevăraţi şi că vin să salveze lumea, vârsta în care depindem de căldura maternă, vârsta în care învăţăm cele mai multe cuvinte şi cum să le folosim, să mergem, să ne alimentăm singuri, să devenim artistici luând sticla de ketchup şi mâzgălind toţii pereţii, să comunicăm şi să ne facem prieteni, să scriem, să citim şi să descoperim lumea.

          Rasa umană este singura rasă de pe Pământ cu cea mai lungă copilărie. Unii cred că ea se întinde de la naştere şi până la maturitate (18 – 21 ani), dar ea începe de la naştere şi se termină la adolescenţă, odată cu prima menstruaţie la fete (între 13 – 15 ani, depinde de construcţia fiecăreia) şi de vârsta de 17 ani la băieţi.

          Pubertatea este acea perioadă cuprinsă între copilărie şi adolescenţă, între 10-11 ani la fete şi 12-13 ani la băieţi, în care au loc cele mai multe transformări datorate unei cantităţi uriaşe de hormoni în sânge. Începe un proces brusc de creştere, mult mai rapid decât copilăria. Trupul se înalţă, membrele se alungesc, fetelor li se dezvoltă sânii încetul cu încetul, şi băieţilor gonadele . Apar alte mentalităţi. Nu ne mai place să ne îmbrăcăm cum vrea mama, avem alte gusturi în materie de muzică, de alimentaţie, de culori; practic, ne formăm o personalitate. Hormonii „tropăie” şi apar binecunoscutele „probleme la şcoală”, aşa cum numim noi „situaţiile critică”, care sunt absolut banale, iscate din orice mică neînţelegere. Suntem „cele mai bune prietene” până ne certăm. Cu toate că pubertatea este total diferită de copilărie, suntem priviţi în continuare ca nişte copii. Ba chiar părinţii noştri continuă să ne protejeze chiar şi în adolescenţă, devenind uneori foarte jenant. Nu mai e cazul să vină mama la şcoală pentru orice mică dispută, să aşteptăm să ne facă de mâncare când venim de la şcoală, să ne spele rufele şi să ne ajute la teme. Dar este cazul să le cerem bani, foarte mulţi bani, pentru nevoi din ce în ce mai diverse. Acum ne considerăm deja adulţi şi nu mai trebuie să le spunem părinţilor ce prieteni noi avem, nu-i mai luăm pe „babaci” cu noi la cumpărături, ci mergem singuri, cu o prietenă sau cu gaşca. Ni se pare o ruşine să mergem cu mama undeva, să nu ne vadă vreun coleg de la şcoală cu „mami” şi „tati” în tren, sau la o prăjitură. Avem din ce în ce mai multe probleme („scapi de una dai de alta”), probleme ce par imposibil de rezolvat, dar pentru care ne încăpăţânăm să nu cerem ajutorul nimănui. Parcă toate problemele lumii sunt pe capul nostru. Ne gândim nu numai la noi, ci şi la lumea înconjurătoare. Îţi spui: „Dacă aş fi preşedinte aşa face şi chestia asta şi pe asta şi pe ailaltă”, pentru că trăieşti în acea perioadă de tranziţie în care ţi se pare că vârsta copilăriei a fost una de vis, cu poveşti, cu păpuşele Barbie şi umbrele zburătoare, o vârstă  în care credeai tot ceea ce ţi se spunea (binecunoscutul dicton „crede şi nu cerceta”) şi că lumea adulţilor este una rea, cu griji, cu probleme, cu nevoi, în care trebuie să te lupţi pentru o bucată de pâine, o lume coruptă, rea şi lenevită. Şi ai vrea să faci ceva în legătură cu asta, însă nu poţi, iar cei pe care îi urăşti cei mai mult sunt chiar părinţii tăi pentru că sunt adulţi şi pentru că nu te înţeleg, însă nu înţelegi că şi ei au fost adolescenţi cândva şi că au trăit aceleaşi probleme exact ca tine şi că ar putea să te ajute doar dacă ai vrea să le vorbeşti şi să îi asculţi.

          În adolescenţă ai primul iubit, „prima dragoste care nu se uită niciodată”. Hormonii nu mai tropăie, ci dansează samba şi step în venele tale şi simţi că o iei razna de la atâta agitaţie ce se produce în tine. Glandele feminine încep să producă estrogen în cantităţi uriaşe. „Fetiţa băieţoasă” se transformă într-o adevărată femeie peste noapte. Are trăsături feminine, sâni, şolduri, păr în diferite zone. Glandele masculine produc testosteron, care are la rândul său efecte „majore” asupra corpurilor băieţilor: bazinul li se îngustează, umerii li se lăţesc, le apare părul facial şi în anumite zone.

          Maturitatea este acea perioadă de „răcire”. Hormonii „se aşează pe scaune” după neîntreruptul dans al adolescenţei şi privesc roadele muncii lor: corpuri complet dezvoltate. Este perioada în care nu mai avem nevoie de îngrijirea nimănui, când organele sexuale ajung la maturitate şi sunt gata să producă următoarele odrasle, când grijile şi nevoile ne lovesc direct în creştetul capului şi suntem nevoiţi să muncim pentru a ne asigura traiul. Apare ideea de „a se aşeza la casa lui”, de creare a familiei şi de reproducere, sentimentul de maternitate şi de paternitate. Şi noi vom fi numiţi la rândul nostru „mami” şi „tati” sau „babacii”, şi copiii noştri se vor mândri, sau se vor ruşina de noi, vom rămâne singuri, iar copiii vor veni în vizită când îşi vor aduce aminte că mai au părinţi.

          Bătrâneţea ar putea fi comparată cumva cu adolescenţa. Nu mai tropăie nici un hormon acum, dar au loc o serie de schimbări ce vor duce în final la moarte. Corpul îmbătrâneşte în timp ce sufletul poate rămâne veşnic tânăr. Putem fi copii de 80 de ani sau

măcar atâta timp cât mai avem părinţi în viaţă care să ne mai numească „copii”. Încetul cu încetul corpul este acoperit de riduri, deoarece pielea pierde elastina, o substanţă ce are rolul de a-i acorda elasticitate. Apare grăsimea, oboseala oaselor, sânii şi fundul îşi pierd şi ei frumuseţea, lăsându-se în voia gravităţii, părul începe să se albească şi să se rărească, sau să cadă definitiv. Este perioada în care „ne dăm arama pe faţă”, când ne arătăm adevărata noastră fire. E greşit să spui „s-a scrântit la bătrâneţe” deoarece caracterul unei persoane nu se schimbă niciodată („lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”).

Femeile nu mai produc estrogen de la vârsta de 50-55 de ani, însă bărbaţii continuă să producă testosteron până la sfârşitul vieţii. Suntem vizitaţi de copiii noştri şi de copiii lor, sau chiar locuiesc în aceeaşi casă cu noi. Acum ne transformăm din „mami” şi „tati” în „buni”. Devenim din nişte persoane care s-au luptat cândva cu hormonii nişte bătrânei neputincioşi pe care-i dor oasele şi care de-abia aşteaptă să-şi revadă nepoţii pentru că avem sentimentul că ziua de azi ar putea fi ultima de pe Pământ.

Moartea nu ar trebui să ne sperie, ci dimpotrivă, să ne încânte. Ne naştem ca să murim şi murim ca să ne naştem din nou, în alt trup. Moartea înseamnă eliberare de toate greutăţile din viaţă, înseamnă posibilitatea unui nou început. Nu ar trebui să ne sperie din vreme ce ne urmăreşte de când ne naştem şi, mai nou, încă din pântec (avorturile).

Moartea este eliberarea sufletului de corp, apogeul vieţii care se manifestă prin „debranşarea” tuturor organelor vitale ale corpului. De obicei este declanşată de inimă care se opreşte şi astfel nu mai permite sângelui încărcat cu oxigen să pătrundă la celelalte organe, provocându-le moartea pe rând: plămâni, rinichi, creier, etc.

Cum am precizat şi mai sus, moartea nu trebuie să ne sperie, deoarece ne naştem cu ea călcându-ne pe urme. Însă nu ne gândim la moarte decât în pragul bătrâneţii, când nu mai avem alte preocupări. Când suntem tineri ne spunem că suntem „în floarea vârstei” şi că avem „toată viaţa înainte”, însă nu ne imaginăm că o fracţiune de secundă poate să ne secere definitiv de pe suprafaţa Pământului: o alunecare pe gresie în baie, o banală trecere pe zebră, un glonţ trimis aiurea spre tine, etc.

Eu cred că trupul uman este cel mai complex de pe Pământ. Nu cred că cineva îşi dă seama de cât de norocoşi suntem că putem merge în două picioare şi că avem câte cinci degete la fiecare mână. Mai cred şi că ne schimbăm mentalităţile pe măsură ce trupurile noastre trec prin diferite stadii ale vârstei, suferind numeroase transformări de care noi nici măcar nu suntem conştienţi.

Aceasta a fost o temă la sociologie. Doamna profesoară ne-a pus Corpul Uman la oră (filmul are 7 episoade) pentru a înţelege mai bine procesele fizice şi psihice care au loc în corpul nostru în diferite etape ale vieţii. Titlul nu prea are legătură cu textul, dar aşa a fost tema: "Un eseu cu titlul Arborele vieţii pe baza filmului văzut".