O săptămână naşpa, Frână, soare, o conferinţă şi Rock FM

Soarele a luptat împotriva norilor timp de 30 de zile şi în cea de-a 31-a i-a învins şi alungat. A salutat Pământul, cu toată vastitatea sa cosmică, şi pe toate vieţuitoarele de pe suprafaţa lui, iar oamenii s-au bucurat iarăşi de prezenţa sa.

Ei, la rândul lor, de când fuseseră creeaţi, se luptaseră cu grijile şi posomorârile lor, iar absenţa lui nu făcu decât să le amplifice unele stări şi să le diminueze pe altele. Întunecimea căzu greu asupra lor, umiditatea le apăsă piepturile, dar ştiau că el era prezent acolo, dincolo de pâcla de nori. Iar asta făcu ca ultima răutate din cutia Pandorei să le acapareze inimile.

Vineri a fost una din cele mai aglomerate zile ale vieţii mele.

Nu numai că am adormit la 2 noaptea, dar m-am şi trezit la 6 dimineaţa ca să mă duc la muncă. Deşi eram obosită, ziua a decurs bine, până la ora 12; timpul a trecut repede. Apoi am luat-o uşor spre Piaţa Romană şi Pitar Moş, unde aveam cursuri de la 13.

Ziua a fost frumoasă. Mi-am permis să umblu cu capul descoperit, fără fularul meu roz înfăşurat de multe ori pe după gât şi cu paltonul verde descheiat până jos. Mănuşile albastre, ieftine, erau uitate, undeva, în geanta albă, mică, printre creioane, bonuri de cumpărături şi alte hârţogării. Căştile erau bine implantate în urechi, iar radioul, dat pe Rock FM, cânta la un volum rezonabil. Eram o pată de culoare, "o bulină colorată", printre zecile paltoane negre şi clădirile cenuşii.

Am sunat acasă. A răspuns Costi, fratele meu în vârstă de 7 ani. Era vesel ca întotdeauna. Mi-a zis că a venit de la şcoală cu geaca descheiată, dar că atunci îi era frig şi nu avea chef să mai iasă afară. Era în pat, survolând posturile de muzică. Am discutat de toate şi la un momendat întreb:

- Voi ce mai faceţi acasă? Frână (aka motănelul nostru) ce mai face?

- Păi...l-a lovit maşina! îmi zice.

- Poftim?

- L-a lovit maşina azi noapte!

- Păi, şi a murit? am întrebat eu şocată.

- Mda... răspunse el nonşalant. Dacă a încercat să treacă strada...

- Waw! Costi, asta e cea mai naşpa veste pe ziua de azi.

Pot să spun că în acel moment lumea mea s-a întunecat. De ce trebuia să se întâmple asta fix în cea mai neagră săptămână a vieţii mele? Pot să spun că acest eveniment a surclasat durerea cumulată din cauza despărţirii de Remus. Era un suflet mic şi jucăuş, un blănos gras, fiinţa care mă făcea să uit de tot atunci când îl vedeam. Şi-acum nu mai e... Cum să mă duc eu acasă, să deschid poarta şi să nu pot întreba "Unde e Frână? Am ceva pentru el."?

                Restul zilei a trecut la fel de repede. Cursul de 3 ceasuri despre Spinoza mi-a ţinut mintea ocupată. Apoi, în următoarele două ore am stat singură, în clasă, răsfoind revista Ioana. La 18:00 a început conferinţa "Timpul: între fizică şi teologie", de unde nu am înţeles exact ce ar fi căutat Galileo Galilei (din secolul al XVII-lea), într-o icoană din secolul al XIV-lea. De fapt, ce ar căuta Galileo în vreo icoană vreodată? De ce?

                În sfârşit. Am plecat de la facultate pe la 21:30 (aproximativ, că aveam telefonul închis, aruncat laolaltă cu mănuşile). La Carrefour Orhideea am aflat că era 10 fără un sfert şi am rămas şocată. În mod paradoxal, timpul trecuse pe lângă mine atât de repede fără ca eu să-mi fi dat seama. Nu realizasem niciodată că lipsa unui indicator temporal poate face ca totul să se deruleze atât de repede.

                Când m-am uitat prima oară la ceas în aceas seară era deja 22:45. Când trecuseră secundele pe lângă mine? Nu ştiam. Ştiam doar că pierdusem două persoane dragi mie în acea săptămână. Unul, vinovat, a făcut asta intenţionat, altul, nevinovat, a plecat fără să vrea.

                 Acum sunt doar eu, singură cu demonii mei...

Aceea nu e o poză de-a lui Frână.