Este atât de ciudat să călătoreşti cu trenul dimineaţa, pe timp de iarnă
Este atât de ciudat să călătoreşti cu trenul dimineaţa, pe timp de iarnă.
Şi spun că este ciudat pentru că nu este deloc lumină afară. Acum este 07:06, sunt în trenul particular 15052, de la Buzău, la Bucureşti şi simt o senzaţie de disconfort.
Treaba e că m-am trezit cu noaptea în cap, la 05:00, ca să prind autobuzul de 06:00 şi apoi trenul de la 07:01. Iar motivul este unul întemeiat: acela de a mă odihni de îndată ce am să ajung la umilul meu apartament din Bucureşti şi apoi să pot începe munca la 16:00.
Să plec mai târziu? Nici vorbă. Mai e un autobuz la 08:15 şi unul la 12:00, dar cel din urmă nu-mi permite să prind un tren care să ajungă la timp în Bucureşti şi care să-mi dea timpul necesar cât să-mi las bagajele acasă şi să ajung la muncă. Iar cel de dimineaţă îmi oferă un interval mult prea mare până la sosirea următorului tren, de la 10:58.
Long story short, m-am aflat într-o gară aproape pustie, cu nişte personaje ce mie-mi par cam dubioase, iar acum sunt într-un tren cam la fel de pustiu. Nu-mi displace, ce-i drept, şi recunosc că este puţin înfricoşător acest aspect. Mă simt ca Madame Tutli-Putli şi e o beznă totală.
Am fost singură pe peron şi sunt singura care a urcat din această staţie.
Când am ajuns în vagonul cuşetă, şoc şi groază! Draperiile aveau pe ele marca CFR, deşi eu mă urcasem într-un tren TFC. Doi controlori au venit la mine.
„Bună dimineaţa! Acesta nu e un tren particular?” am întrebat eu.
„Ba da, sigur că este”, mi-a zis madama.
„A, ce bine! Am văzut draperiile CFR şi am crezut că am încurcat trenurile. M-am speriat puţin.”
„Nu aveţi de ce să vă speriaţi. Unde mergeţi?”
„Bucureşti. Un bilet întreg, vă rog!”
„Asta face 16 lei”.
I-am dat banii, am luat biletul şi au plecat amândoi.
Ce să mai scriu? Soarele nu s-a arătat încă, deşi este 07:21. La orizont a apărut o dungă portocalie, ce se estompează pe verticală. Pe partea cealaltă a căii ferate e încă întuneric. Sunt doar eu cu bagajele şi cu semnalul hotspot de la telefon. Peste mine am pus paltonul pentru că mi-e frig. Sper să nu mai urce nimeni de la Ploieşti pentru că nu vreau să-mi schimb locul. Vreau să fiu lăsată în pace.
Şi cam atât.
Şi spun că este ciudat pentru că nu este deloc lumină afară. Acum este 07:06, sunt în trenul particular 15052, de la Buzău, la Bucureşti şi simt o senzaţie de disconfort.
Treaba e că m-am trezit cu noaptea în cap, la 05:00, ca să prind autobuzul de 06:00 şi apoi trenul de la 07:01. Iar motivul este unul întemeiat: acela de a mă odihni de îndată ce am să ajung la umilul meu apartament din Bucureşti şi apoi să pot începe munca la 16:00.
Să plec mai târziu? Nici vorbă. Mai e un autobuz la 08:15 şi unul la 12:00, dar cel din urmă nu-mi permite să prind un tren care să ajungă la timp în Bucureşti şi care să-mi dea timpul necesar cât să-mi las bagajele acasă şi să ajung la muncă. Iar cel de dimineaţă îmi oferă un interval mult prea mare până la sosirea următorului tren, de la 10:58.
Long story short, m-am aflat într-o gară aproape pustie, cu nişte personaje ce mie-mi par cam dubioase, iar acum sunt într-un tren cam la fel de pustiu. Nu-mi displace, ce-i drept, şi recunosc că este puţin înfricoşător acest aspect. Mă simt ca Madame Tutli-Putli şi e o beznă totală.
Am fost singură pe peron şi sunt singura care a urcat din această staţie.
Când am ajuns în vagonul cuşetă, şoc şi groază! Draperiile aveau pe ele marca CFR, deşi eu mă urcasem într-un tren TFC. Doi controlori au venit la mine.
„Bună dimineaţa! Acesta nu e un tren particular?” am întrebat eu.
„Ba da, sigur că este”, mi-a zis madama.
„A, ce bine! Am văzut draperiile CFR şi am crezut că am încurcat trenurile. M-am speriat puţin.”
„Nu aveţi de ce să vă speriaţi. Unde mergeţi?”
„Bucureşti. Un bilet întreg, vă rog!”
„Asta face 16 lei”.
I-am dat banii, am luat biletul şi au plecat amândoi.
Ce să mai scriu? Soarele nu s-a arătat încă, deşi este 07:21. La orizont a apărut o dungă portocalie, ce se estompează pe verticală. Pe partea cealaltă a căii ferate e încă întuneric. Sunt doar eu cu bagajele şi cu semnalul hotspot de la telefon. Peste mine am pus paltonul pentru că mi-e frig. Sper să nu mai urce nimeni de la Ploieşti pentru că nu vreau să-mi schimb locul. Vreau să fiu lăsată în pace.
Şi cam atât.
Comentarii
Trimiteți un comentariu