M-am îndrăgostit de poeziile lui Dimitrie Bolintineanu

Pot să declar că poetul nostru, Dimitrie Bolintineanu, nu numai că se ridică la nivelul lui Edgar Allan Poe, dar consider că îl depăşeşte.

Recunosc că am început să citesc această carte (cea mică şi verde de la BPT), doar ca să-mi aduc aminte de legendele istorice pe care le învăţam în şcoala generală. Am rămas surprinsă când am dat peste poeziile sale ce aduc cu ele acel aer din secolul al XIX-lea, acea revoltă interioară, dar şi neputinţă în faţa morţii.

Până în momentul în care am deschis cartea de poezii şi chiar după primele câteva zeci de pagini am trăit cu impresia că Dimitrie Bolintineanu a scris în special poezii cu iz patriotic, cum ar fi cele incluse în ciclul “Legende istorice”, ca de exemplu: “Muma lui Ştefan cel Mare”, “Năvala lui Ţepeş” şi “Mircea la bătaie”. Aceste sunt poezii care aduc în prim plan evenimente importante din istoria românilor, cu scopul de a trezi în sânul acestora simţămintele patriotice. “Legendele” şi celelalte poezii ale sale sunt scrise într-o perioadă în care în România au loc numeroase schimbări pe plan politic şi social. Dimitrie Bolintineanu deşi nu ia parte în mod fizic la Revoluţia de la 1848, acesta colaborează cu Nicolae Bălcescu şi cu Cezar Bolliac la editarea revistei “Poporul suveran”, ale cărei articole politice şi literare reflectă şi susţin atmosfera revoluţionară a acestor ani.

Întrucât Revoluţia de la 1848 este înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească ţara, împreună cu ceilalţi membrii ai mişcării revoluţionare. Deşi aflat într-un aşa-zis exil politic, Dimitrie Bolintineanu nu este părăsit nici de dorul de ţară şi nici de iubirea faţă de limba română, şi nici nu încetează să scrie. Aceste lucruri sunt perfect vizibile în ciclul “Legende”, care a ieşit de sub tipar în 1858, la un an de la întoarcerea sa în ţară.

Trebuie menţionat aici că în perioada exilului său a colaborat cu editori din România şi Franţa, cu revista “Concordia” şi “România Literară” şi i s-a permis să publice în ţară numeroase articole şi poezii, deşi în mod fizic nu a avut voie să calce pe pământul patriei sale.

Despre acest călător prin cuvinte şi lumi sunt multe de spus şi simt că o postare simplă de blog nu poate să descrie geniul care a fost şi care este Dimitrie Bolintineanu (pentru că geniul nu moare). Din ceea ce citesc despre dumnealui şi din poeziile sale nu pot să văd decât că Dimitrie Bolintineanu a fost un om al principiilor, care a suportat consecinţele istoriei şi, deşi a fost înfrânt, fiind alungat din ţară, nu a încetat să scrie despre ţelurile la care aspira şi care aveau să aducă ţării un viitor mai bun.

Principiile nicolaebălcesciene au fost cele care l-au ţinut în exil atâta vreme şi care i-au cenzurat anumite articole publicate în “România Literară”.

Citat de pe Wikipedia:

Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă "O fată tânără pe patul morții", prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescuîn Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul morții" era o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra prizonieră"), de André Chénier, și a fost publicat în "Curierul de ambe sexe".

La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz. Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară. Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliției, Ion Manu, îl „mirosise" și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu un arest la „mănăstire". Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluția...

Citat din Adevărul: 

Bolintineanu a revenit în ţară când a izbucnit revoluţia de la 1848. După înăbuşirea mişcării este arestat împreună cu alţi confraţi care luptase pentru patrie. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în exil, la Paris. Din exil, cu mare dor pentru ţara în care îi era interzis să revină, Bolintineanu scria : ”Exilat de mulţi ani din patria mea cu câtă tristeţe şi cu câtă plăcere mă uitam la malurile ţării natale. Cu tristeţe căci îmi era oprit a pune picioarul pe acest tărâm, totdeauna prada inamicilor şi a fiilor lui cei vitregi, cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă departă de aceste locuri, oricât de triste şi monotone ar fi zilele în această ţară şi cât de frumoasă ar fi trecut viaţa în străinătate, nu uită cineva lesne locul în care ochii noştri au văzut soarele pentru prima dată”. În 1852 părăseşte Parisul şi ajunge la Porţile Orientului. În 1855 îi apare romanul ”Manoil” considerat primul roman de gen din literatura românescă. 

Însă mare mi-a fost surprinderea când am descoperit că poeziile Dimitrie Bolintineanu nu sunt doar patriotice, ci au acel iz întunecat care bate mai degrabă spre modernitate, dar care are ceva şi din scriitura medievală timpurie. Am descoperit acea teamă de moarte, pe care Dimitrie Bolintineanu o găseşte, după părerea mea, de o frumuseţe de nedescris şi pe care o îmbrăţişează ca pe o realitate de netăgăduit.

Poezia care mi-a plăcut cel mai mult se numeşte “Mortul” din ciclul "Basme", pentru că în ea se găseşte ideea cum că în faţa Morţii chiar şi împăraţii pier şi m-a făcut să mă gândesc la personajul Dean Winchester din “Supernatural”, care s-a aflat de nenumărate ori în faţa Satanei sau a Morţii. Mai jos veţi găsi poezia.

MORTUL
"Deschideți, schelete, aceste mormânturi,
Căci ploaia se varsă pâraie din nor,
Căci vântul mă bate, și câini mă-nconjor,
Și ielele albe duc hora pe vânturi.

Aseară, când umbra cădea pe pământ,
Ieșii să văz luna jucând pe ruine,
Căci două schelete gemeau lângă mine
Și-un verde balaur zbura prin mormânt.

Dar luna s-ascunde d-odată-n furtună
Și astfel ca spicul de vânturi uscat,
Vârtejul pe mine în văi m-a zburat
Pe unde infernul sabatul adună.

Schelete tăcute, am fost împărat;
Cum soarele trece din lume în lume,
Din poluri în poluri zbura al meu nume,
Din poluri în poluri eram lăudat.

Precum un luceafăr străluce prin stele,
Luceam printre prinții din epoca mea;
Dar, vai! amăgire! Virtutea-mi lipsea
Și sceptrul se sparse în mâinile mele!

Toți îmi spunea mie că lumea e-a mea,
Că pot p-un capriciu s-o calc în picioare;
Că orice dorință, de răuvoitoare,
Un semn, și-mplinită să-mi fie putea.

Dar ochii satanei în noapte lumină,
Ca două steluțe ce-n nori strălucesc,
Ca doi cărbuni roșii ce-n umbră roșesc,
Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!

Credeam eu acestea, și-așa am urmat!
Pâraie de sânge vărsam cu cruzime,
Și-aceast-omenire ce geme în crime
Un cap vream să aibă ca eu să-l abat.

Dar câinii mă latră și corbii crocnesc!
Colo pe morminte joc albele iele,
Ce râde cu hohot de oasele mele,
Iar ochii satanei în noapte lucesc!"

În cele din urmă furtuna trecuse
Și toată natura cu-ncetul tăcuse.

Scheletul acela ce morții rugase
La locul său umed intrarea să-i lase,
În groapă intră,
Iar echo departe apoi repetă:

„Dar ochii satanei în umbră lumină,
Ca doi cărbuni roșii în noapte roșesc,
Ca două steluțe ce-n nori strălucesc,
Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!"

Astăzi, scriind această postare şi încercând să găsesc informaţii cu privire la viaţa lui Dimitrie Bolintineanu, am dat peste un articol din "Adevărul". Am rămas şocată şi cred că versul "schelete tăcute, am fost împărat" se potriveşte dramei lui Dimitrie Bolintineanu. Mai jos veţi găsi un fragment din acel articol. Dar înainte de a-l citi vă îndemn să puneţi mâna pe unul dintre volumele sale de poezii şi să le citiţi încet, pentru că merită. 

Fragment din Adevărul: 

În 1857, după decretarea amnistiei generale, Bolintineanu, revine în ţară şi intră în politică. A fost pe rând secretar de stat la Departamentul Trebilor Straine, ministru al cultelor în Guvernul Kogalniceanu, membru al Consiliului de Stat. Deşi ajunsese în lumea politică şi se învârtea printre cei mai influenţi oameni ai epocii, Bolintineanu a rămas un om modest ”Trăia într-o singură cameră din casa Bosel în faţa teatrului. Neavând aproape pe nimeni pe lângă el, plictisit şi amărât tot mai mult de ceea ce se petrecea în jurul lui. Temperamentul lui de om meditativ, de om de cărţi nu răspundea carierei politice. El primise onoarea de a fi ministru, dar spunea întoteduna că nu-i făcut pentru asemenea lucruri”, scrie N Petraşcu în biografia dedicată lui Bolintineanu. După lovitura de stat din 2 mai 1864 Bolintineanu care făcuse opinie separată, este nevoit să demisoneze din minister A fost pentru o vreme secretar în Consiliul de stat , iar după desfiinţarea funcţiei ajunge fără niciun venit.

La doar 50 de ani, Bolintineanu trăia dintr-o pensie de mizerie. ”Poetul era îmbrăcat într-un gheroc negru, lung şi vechi. M-a poftit să şed dinaintea lui şi mi-a dat sfaturi pentru viitor.Să învăţ carte multă, că citesc cu luare aminte numai scriitorii mari şi să mă feresc de molima imitaţiei. De politică să fug şi să-mi păstrez cinstea obrazului, adăugă el cutremurându-se parcă de un fior, cu toate că cinstea, iaca unde te aduce... Şi cu mâna stângă sucindu-şi mâneca dreaptă, îmi arătă cotul gherocului tocit până la căptuşeală”, notează N Petraşcu evocând amintirea unui contemporan despre Bolintineanu în anii de mizerie. Sărăcia îl îmbolnăveşte şi în aduce în pragul nebuniei. În aprilie 1871 a fost internat la Ospiciul Patelimon. În registrul de intrare al bolnavilor a fost menţionat astfel : ” Dimitrie Bolintineanu, fost ministru al Cultelor, intrat fără haine”. Îngropat în datorii, Bolintineanu ajunge să fie executat, iar bunurile îi sunt scoase la licitaţie. 

Colegii din lumea literară au încercat să-l ajute lansând apeluri în presa vremii: ”Poetul Bolintineanu este căzut în aşa slăbiciune de corp şi minte, încât amicii lui-nu el-se simt datori a face apel la toţi aceia pe care versurile şi proza poetului i-au desmierdat o dată, la aceia care au admirat talentul şi capacitatea lui. Noi facem apel la toţi români simţitori să se grăbească a veni să concure la loterie l-a care s-a pus mobilierul şi biblioteca lui Bolintineanu”, scria ” Trompeta Carpaţilor” din data de 4 aprilie 1871. Banii câştigaţi de pe urma vânzării bunurilor a fost însă insuficienţi pentru plata datoriilor poetului. Prietenii săi au făcut un apel în Camera Deputaţilor, solicitând un ajutor financiar pentru poet. ”Camera îl refuză. Un deputat din majoritate mărturisi chiar cu glas tare nepăsarea acestei ţări : Ce să-i facem? ...”, evocă N Pătraşcu în cartea ”Dimitrie Bolintineanu”. 

Dimitrie Bolintineanu a murit în dimineaţa zilei de 20 august 1872, la spitalul Pantelimon. A fost înmormântat în pământul satului natal Bolintin Vale. Osemintele poetului au avut parte tot de mizerie şi umilinţă, chiar şi după moarte. Osemintele i-au fost scoase pentru a fi aşezate sub bustul său, la câţiva ani de la moarte. Până când a fost gata bustul, rămăşiţele au zăcut în podul bisericii, printre unelte şi rozătoare, în aşteptarea inaugurării statuii.

Bustul lui Dimitrie Bolintineanu din Bolintin-Vale, Giurgiu. Sursa: Deştepţi.ro