SENTIMENT - Moartea lui Sammy

       Spatele meu se jupuia de geaumurile sparte. Era sânge peste tot. Rochia mea neagră mătura cioburile. Eram într-un labirint de sticlă, dar nu vedeam nimic. Mă ghidam după pereţii sparţi de sticlă, care mă omorau la fiecare pas. El venea după mine, sigur pe paşii săi, şi repede. Avea un singur gând: să mă ucidă. Peretele mi-a dispărut. Am vrut să mă aplec, să găsesc urmele lui, dar rănile mi s-au deschis şi mai mult. Am ţipat. Orbeşte şi cu paşi mărunţi şi nesiguri mi-am căutat alt perete de sticlă. El venea alergând către mine. Mă voia moartă. Am găsit. Degetele mi s-au strecurat printre cioburi şi au sângerat. Am continuat să merg. Şi am mers. Mult. Nici măcar el nu-şi mai găsea drumul prin propriul labirint. Eram singură. Auzeam paşii lui dispărând. Auzeam cum sfărâmă cu ciocanul pereţii şi-i transforma în cioburi, peste care nu mai putea trece. Geamul meu nu mă mai tăia. Era drept. Nu-i găseam marginile. M-am oprit. Mi-am odihnit capul de un perete rece. Paşii lui reapăruseră. Mi-am deschis ochii şi am continuat. Peretele se terminase definitiv. Nici cioburi nu mai erau. Mi-am ridicat privirea. Era lumină. Ochii mă dureau. Şi un piedestal de marmură albă.. M-am apropiat. Era o sală de piatră. Pe marmură era...Dean Winchester. Era în lanţuri. Unul îi trecea peste grumaz şi îl sufoca. Nu se mişca delco. Nu respira. "O, Doamne! Te rog, fii în viaţă...". Lângă noi era un butoi plin cu arme medievale. Am luat un ditamai ciocanul. Am zdrobit zalele şi l-am eliberat. Nu respira. Am bătut cu pumnii în pieptul lui. "Respiră, respiră! Te rog, respiră!".
        Am auzit un glas din spatele meu, care mi-a îngheţat sufletul. "Spune-ţi rugăciunea, iubire!" M-am întors cu faţa şi am îngenuncheat. Avea un baros uriaş în mână. A venit mai aproape. L-a ridicat cu ambele mâini deasupra capul şi când era să lovească l-am apucat de glezne şi l-am trântit. Am fugit. De-abia mai puteam respira. Pierdusem mult sânge. Eram pe tocuri şi aveam şi o rochie gotică pe mine. M-a prins din urmă. Am simţit ceva rece pe mijloc şi m-a izbit de podeaua de piatră. A ridicat barosul în aer. "Sammy!" m-a strigat o voce ca de tigru. Era Dean. Dăduse Dumnezeu de se trezise! Dăduse Dumnezeu şi se dăduse jos de pe piatra aia! El s-a oprit. S-a uitat la Dean şi a zâmbit, apoi a coborît barosul cât de tare a putut el. A lovit atât de tare încât până şi sufletul mi s-a făcut fărâme. "Nuuuuuuuuuuuu!" Când a vrut să lovească a doua oară, Dean l-a străpuns cu o suliţă în inimă. A avut grijă să nu cadă peste mine. Îmi amintesc că a venit lângă mine şi m-a luat în braţe. Plângea. "Sammy, Sammy! Nu muri. Sammy, mă auzi? Sam! O să fie bine, Sammy! Uită-te la mine! Nici măcar nu e aşa rău...Bine, Sammy? Sammy? Sam! O să te facem bine, da? O să fii nou nouţă. O să am grijă de tine. O să am grijă de tine. Asta e treaba mea, nu? Să îţi port ţie de grijă...Sam. Sam. SAMMY! Oh, nu, nu, Doamne...! SAMMY!" A ţipat. Este tot ceea ce-mi mai aduc aminte. Apoi am murit. Nu mai era nimeni acolo...Nu mai era nimeni. Doar unul a plâns şi nici nu era real. Nu mai era nimeni... Niciunul.