CARTE: Ultima Geană de Lumină de Kristin Harmel (recenzie cu rezumat)

 Nu este prima oară când citesc un roman cu două planuri narative, care ajung la un punct comun la final. Din cele mai recente citite pot să le enumăr pe „Grădina de Iarnă” a lui Kristin Hannah, pe „Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo” al lui Taylor Jenkins Reid și „Pacienta tăcută” de Alex Michaelids. Nici unul dintre acestea nu m-a impresionat profund, deși aș putea să spun că technica aceasta narativă mi s-a părut oarecum interesantă. Modelul acesta de împărțire „în V”, cum îmi place mie să spun, al romanului, este preluat și de Kristin Harmel în  „Ultima Geană de Lumină”, deși nu cred că dânsa a copiat dinadins această tehnică simplistă pentru a-și nara povestea. 

Harmel propune deci un roman în două planuri. Primul plan narativ, și pe care l-am găsit a fi cel mai interesant, arată situația familiei Chauveau, deținătoare de podgorii și producătoare de șampanie în principal, pe fondul ocupației naziste a Franței din anii 40. Gospodăria este condusă de către Michel Chauveau și proaspăta sa soție Ines, care îi au sub contract pe maistrul de cramă Theo și soția lui Celia, cu descendeță iudaică. 

Din cauza tensiunilor cu naziștii și a secetei care afectează întreaga producție, relația dintre soții Chauveau se răcește. După o ceartă aprinsă, Ines se duce înspre sud la prietena sa Edith, deținătoarea unui han frecventat de naziști. Aici Ines află că ea și soțul ei fac parte din mișcarea de rezistență și că trag cu urechea la tot ceea ce spun naziștii, pentru a divulga secretele de război francezilor. Ines este abordată de către Antoine, un francez aflat de partea naziștilor și îl înșeală pe Michel cu acesta. 

La întoarcere, lucrurile nu rămân la fel. Michel devine implicat la rândul său în mișcarea de rezistență și îi ajută pe partizani să ascundă armele în beciurile cavernoase ale Casei Chauveau. Casa lui este adesea frecventată de către naziști, iar unuia dintre ei îi pică cu tronc Celia, despre care știe deja că bunicii săi sunt evrei. 

Încep deportările evreilor născuți în afara Franței și pe urmă a celor care au un anumit număr de bunici evrei. Lațul în jurul gâtului Celiei se strânge și deși își spune că ea nu se încadrează pe listele de deportare, frica este din ce în ce mai mare. Teama aceasta permanentă îi face pe Michel și Celia să se îndrăgostească unul de celălalt deși sunt căsătoriți cu persoane diferite. Găsesc unul la celălalt ceva ce nu găsesc la soții lor. 

Între timp, Celia rămâne însărcinată cu copilul lui Michel, și ca să ascundă acest lucru, se culcă cu soțul său de îndată ce ajunge acesta acasă din deplasare, ca să îl facă să creadă că este copilul său. Ines adăpostește doi evrei în beciuri, ca să scape de raiduri. În beciuri, Ines ucide un nazist care voia să o violeze pe Celia, gravidă fiind. Michel și Theo se descotorosesc de cadavru. 

Cei doi amanți continuă să se vadă în beciurile Casei Chauveau. Sunt însă descoperiți de Ines, care, după ce vede toată scena și își dă seama că Celia poartă copilul soțului ei, demarează în trombă cu mașina și se duce la Antoine. Beată fiind, îi dezvăluie lui Antoine ceea ce Michel făcea pentru mișcarea de rezistență și că un ofițer nazist dat dispărut, fusese ucis chiar de el, dar până să își dea seama ce tocmai spusese, era deja prea târziu. Antoine avea deja să divulge secretul către naziști, iar toată lumea ei avea să fie distrusă. 

Când ajunge ca să îi avertizeze de pericol, Celia deja născuse un copil prematur, fără prea mari șanse de supraviețuire. Naziștii vin și îl arestează pe Michel, pe care îl împușcă la sediul Gestapo-ului, deși Ines mărturisește crima. Celia este luată și dusă într-un lagăr de concentrare, iar Theo se îndreaptă către sud. Copilul Celiei este luat de Ines și dat lui Edith Thiery și soțului ei, care nu puteau avea copii și le lasă moștenire toată Casa Chauveau după moartea ei.

Anii trec și o descoperim pe Ines făcând parte din mișcarea de rezistență. Când sunt eliberate lagărele de concentrare, Ines află că Celia murise de friguri cu câteva zile înainte de eliberare, deși aflăm din alt capitol că Celia supraviețuise. Celia află la rândul ei că fiul ei murise de-atunci, ceea ce iar nu fusese cazul, căci supraviețuise în grija familiei Thiery. 

Ines roagă membrii rezistenței să îl ucidă pe Antoine, din cauza căruia întreaga ei lume se năruise. Apoi se duce în vizită la familia Thiery unde îl descoperă pe micul Antoine în grija domnului Thiery, de care nu se ocupa prea bine. Edith dispăruse fără urmă de câtva timp. 

Thierry îi permite lui Ines să își asume identitatea lui Edith, ca să își acopere trecutul de care îi era rușine, și să îl ia în grijă pe fiul Celiei, trecut în acte cu numele de Thiery. Astfel, Ines devine martiră a rezistenței, lumea crezând-o moartă. 

Toate capitolele primului plan se întrepătrund cu capitolele planului al doilea, pe care l-am găsit mai plictisitor. Liv Kent, proaspăt părăsită de soț din cauză că nu putea avea copii, este luată pe sus de către bunica sa nonagenară și excentrică și aparent foarte bogată care se numește, atenție!, Edith Thiery, și dusă cu avionul la Paris. Comportamentul bătrânei se schimbă de dinainte ca roțile avionului să atingă solul, ceea ce Liv găsește ca fiind foarte bizar. De-a lungul vacanței lor în Paris, acestea vizitează Muzeul Casa Chauveau, unde bătrâna pare să știe toate cotloanele și adevărata poveste a soților Chauveau, și hanul Thierry și se întâlnesc cu un avocat evreu, văduv, care ține afacerile și testamentele bătrânei în ordine și de care Liv se îndrăgostește imediat.

În cele din urmă, Liv află povestea familiei Chauveau și că bunica Edith e de fapt Ines Chauveau și că ea e, de fapt, descendenta directă a lui Michel și a Celiei. Bunica Edith moare la 99 de ani și astfel Celia devine moștenitoarea Casei Chauveau (pentru că Ines îi trecuse lui Edith toată averea și ea dându-se drept Edith, rămăsese practic tot ea moștenitoare). Ea dezvaluie lumii misterul bunicii sale și Casa revine în atenția publicului. Celia se întoarce din Israel după ce citise povestea în ziarele franceze, ca să își cunoască nepoata. Află că ea și Ines se crezuseră moarte una pe cealaltă în tot acest timp și Celia habar nu avusese că fiul ei trăise până la vârsta maturității și că o avusese pe Liv ca fiică. 

Povestea este alambicată și foarte tristă. Când o povestesc eu, mi se pare aproape ridicolă și greu de crezut. Este și previzibilă. Am știut tot timpul că Ines avea să o dea în bară cu Antoine și să strice tot rostul familiei sale și să piardă tot, la fel cum am știut și că Michel avea să devină amantul Celiei și cred că tot timpul am știut că Edith nu era adevărata Edith atunci când se afla în Muzeul Casei Chauveau. 

Nu am putut să mă atașez de niciun personaj, nu am putut să îl susțin pe niciunul dintre ei. Mi-a fost milă sincer de Theo, care a fost prins în toată schema și care tot timpul a fost neștiutor și ținut de fraier, dar care Theo a plecat spre sud și nu s-a mai uitat în urmă, reclădindu-și viața, recăsătorindu-se și făcând doi copii; nu s-a mai interesat deloc de soarta fostei sale soții. Poate că și el, la fel ca Ines, ar fi aflat că Celia murise în lagăr cu câteva zile înainte de eliberare. Dar nu am putut rezona cu Michel, Ines și Celia pentru că mi s-au părut efectiv proști și dezgustători. Nu că proști, ci tălâmbi. 

Personajele sunt foarte copilăroase. Toți se înșelau unii pe alții și încercau să găsească o scuză pentru comportamentul lor, să se justifice. Este greu de crezut că Ines nu a bănuit nicio secundă ceea ce făcea soțul ei prin beciuri și la fel e greu de crezut că Michel habar nu a avut cum de s-a căsătorit cu Ines. El este cel care a vrut o soție trofeu și chiar a găsit una. Una chiar foarte naivă și cu capul în nori, care la prima ceartă aprinsă, în loc să încerce să salveze căsnicia, pleacă de acasă și se culcă cu un colaboraționist. Este greu de crezut că Michel și Celia nu au avut treabă unul cu celălalt timp de 10 ani cât ea și Theo au lucrat pentru el, dar că de îndată ce Michel se căsătorește cu Ines brusc se aprinde scânteia. Și Celia își folosește „evreitatea” ca să își justifice comportamentul ; ea este prințesa în pericol, care trebuie salvată de către stăpânul bun și bogat de către oamenii răi prin.... ei bine, prin sex. Nu este ca și când i s-ar fi oferit în repetate rânduri să fie trimisă spre sud ca să fie în siguranță, însă ea a refuzat, ca nu cumva să piardă bunătate de relație extra-conjugală, ca mai apoi să se plângă de faptul că este o povară și că îi pune pe toți în pericol. 

Am crezut că aveam să citesc despre rezistența unei familii de viticultori în fața opresiunii naziste, că ei aveau să facă pare din mișcarea partizană și să aibă un rol mai mare în aceasta decât acela de a ascunde niște arme într-un beci.

În schimb, am avut parte de o telenovelă. Eu pot să înțeleg că oamenii fac greșeli oricând, dar nu ne permitem să le facem atunci când trebuie să supraviețuim și că orice greșeală, oricât de mică, poate fi fatală, mai ales atunci când vorbim de o crimă în beci și de niște arme pentru partizani. 

Și la final, Liv dezvoltă un egoism exacerbat spunând că Liv nu este bunica ei, că nu e sânge din sângele ei. Credeam că nu citesc bine. Edith să nu fie bunica ei, care a trebuit să trăiască cu stigma de a fi femeie divorțată și să crească un copil care nu a fost al ei, Edith să nu fie bunica ei, care a crescut-o și pe ea după ce tac-su a murit și nici Edith să nu fie bunica ei, care în fiecare vară o trimitea în vacanță în Franța... Și pe urmă mai zicea că Edith nu avea niciun drept să dea averea, sau ceva similar. Ba avea tot dreptul, având în vedere că oricum ai fi dat-o, ea era moștenitoarea legitimă a averii Chauveau: întâi ca soție cu acte în regulă a lui Michel Chauveau, ceea ce a rămas până la sfârșitul vieții, și apoi că ea, adică Ines, a trecut averea lui Edith Thiery, a cărei identitate și-a asumat-o ulterior, la insistențele domnului Thiery.

Și cu asta închei. 

2 stele.

Citește și :

• CARTE : ZBORUL ALBINELOR DE SOFIA SEGOVIA - UN ROMAN APROAPE PERFECT
• STOICISM: AMINTEȘTE-ȚI CĂ VEI MURI. PRACTICA ANTICĂ SIMPLĂ CARE ÎȚI POATE DA SENS ÎNTREGII VIEȚI